Mama a ajuns la cămin după un AVC minor, speriată și neîncrezătoare. Sincer, nici eu nu știam la ce să mă aștept, aveam prejudecățile obișnuite despre azile. Prima zi când am vizitat-o și am văzut-o râzând cu asistenta la masă, am plâns în mașină pe drumul spre casă, de ușurare. Personalul o cunoaște pe nume, știe că nu îi place ciorba de fasole și că vrea perdelele trase dimineața. Nu e cazată. E acasă.

Tatăl meu are 81 de ani și Parkinson în stadiu avansat. Am vizitat patru cămine înainte să ajungem aici și diferența s-a simțit din prima clipă spații curate, fără mirosuri, luminate natural, și un personal care nu se uita prin tine când vorbeai. Medicul vine zilnic, psihologul lucrează cu el individual, kinetoterapia a făcut diferența în mobilitate. Ca fiu, care locuiește la 200 km distanță, știu că tatăl meu este în siguranță. Asta nu se plătește cu bani.

Bunica mea are 87 de ani și era complet retrasă după ce a rămas văduvă. Nu mai vorbea aproape deloc, nu mai ieșea din cameră. Acum, după câteva luni la cămin, ne povestește la telefon că a câștigat la rummy, că au dansat joi și că infirmiera Ioana i-a adus ciocolată. A reînviat. Nu știu cum să mulțumesc altfel decât să recomand acest loc oricui are un om drag care merită mai mult decât singurătate.

Soția mea suferă de demență și am ajuns în punctul în care nu mai puteam să o îngrijesc singur acasă, oricât mi-aș fi dorit. Decizia a fost cea mai grea din viața mea. Dar de câte ori intru pe poarta căminului, o găsesc îngrijită, îmbrăcată frumos, liniștită. Camera e mereu curată, grădina e un loc în care stă cu plăcere după-amiaza. Doamna Piroscă și echipa ei tratează fiecare om ca pe o ființă cu demnitate, nu ca pe un număr de pat. Asta înseamnă totul pentru mine.